Un om şi un scaun…
Hai să stăm la un pahar de vorbă, un pahar de vin, apă ori simple gânduri. Eu şi cu tine, la o masă , tu de o parte a ei, eu de cealaltă, sorbind fiecare din cuvintele proprii, nu-i aşa c-ar fi frumos? Poţi doar să asculţi ce am eu de spus şi să încerci să te regăseşti printre rânduri şi dacă cumva, nu reuşeşti eşti bine venit să preiei tu conversaţia , nu mă supără puţină companie, nicidecum şi mai ales când ştiu că ai ceva de spus..
Cine ştie poate în nopţile reci de noiembrie îţi va prinde bine un pic de căldură amestecată cu puţin sentiment, o cană de ceai de lămâie şi un biscuite cu scorţişoară ţi-ar face cu ochiul, aşa-i?
Sau mai bine, ce-ai zice de un pahar de compot de cireşe amare în miez de Iulie?
Şi dacă nu vrei nimic din toate astea, măcar din linişte să te înfrupţi, puţintel.
Acum inteleg de ce scrii asa frumos… scrii din suflet. : )
Nu stiu daca scriu frumos, sincer, eu nici nu imi dau seama cum scriu, in momentul in care o fac nu mai tin cont de nimic, imi las doar sufletul sa curga in randuri , uit de toti si de toate si…. cam atat : ) Iti multumesc pentru cuvintele frumoase si te mai astept!
Paradisul il porti cu tine, te urmareste mereu pentru ca face parte din fiinta ta , ii apartii si-ti apartine, e un alter-ego la care te raportezi atunci cand nu mai vezi drumul…E punctul de plecare pentru fiecare nou inceput.E destinatia finala dupa lungul exil pamantesc…E o stare de spirit care poate fi vesnica…dar pentru asta iti pune o conditie, sa nu-l uiti niciodata…
Cam asa e, si n-am sa il uit, din pacate cred ca ma va bantui mereu…