sursa foto : flickr.com

a se asculta

Vreau să scriu, mă zgârie cuvîntul pe retină și mă face  să fotografiez mii de scrisori pătate cu cafea și parfumuri învechite, sute de cuvinte scrise cu o peniță aurie , desenând subțire câteva umbre ale iubirilor celor iubiți, câteva povești fără final și zeci de ecouri îmbătate în vin de struguri negri. Dar cu cât vreau, cu cât văd, cu cât simt cu atât mai mult tăcerea pune stăpânire pe mine, începând cu ochii mei, ca o ceață neagră, un val de mătase, de la cap … până la picioare… paralizez. Penița s-a oprit deasupra negrelii sufletului meu, azi e negru și urât , frumos pe din-afară, port o mască lustruită , dar înăuntru nu mai lucesc așa de tare, vibrez, ce-i adevărat, vibrez în culori cenușii, îmbibate cu dorință și îndoială, cred că asta e, dar n-am ce-i face.

Vreau să scriu, dar nu știu de unde să încep, nu știu cu ce să încep, cu ce literă, nu vreau să încep cu “A” , pentru că “A” nu mai are nici un efect asupra mea, am șters litera din alfabetul sufletului meu de ceva vreme și n-am de gând să o aduc înapoi, nu acum dar nici mai târziu.

Luna strălucește fumos astă seară, poate așa ar trebui să încep, să vorbesc despre “lună”, să explic de ce o iubesc, să îți zic de ce mă fascinează, de ce mă întristează, de ce mă face să iubesc mai mult noaptea de fiecare dată când îmi veghează somnul, să îți spun că ea, e singurul lucru care mă leagă de tine acum, pentru că ea, ne vede pe amândoi și chiar dacă eu nu te cunosc, ea te știe și eu o știu pe ea iar într-un mod absurd așa te cunosc și pe tine.

Ar trebui să îți aștern o mie de gâduri despre iarnă, da, asta m-ar duce înapoi la copilărie, aș vedea din nou pașii mei mici în zapădă și pe mine acolo, numărându-i .

Dar nu, nu știu cu ce să încep, nu știu ce să îți scriu azi, am prea multe gânduri, prea multe imagini.. azi mai bine tac!

a se asculta…

S-a stins focul, focul amar , focul dulce și ăla dureros ce deseori mă făcea să nu dorm noaptea, ce mă făcea să pierd clipe desenând Universul pe tavanul nopții, s-a stins. Nu mai arde , nu mă mai consumă oboseala din interior , nu mai varsă ecouri printre vise , nu mă mai face să mă gândesc, sau poate…

Mă mai gândesc, încă o mai fac, dar nu așa de mult ca altă dată, nu mai e atât de puternic gândul și nu mai mistuie în mine speranța, ce-i drept, parcă simt cum își pierde culoarea, focul ăsta, bată-l vina, că m-a făcut să mă pierd de atâtea ori și azi .. și azi începe să nu mai ardă cum ardea. Nici nu știu cum să reacționez la o astfel de întâmplare, am așteptat atâtea zile să se stingă, de atâtea ore vroiam să nu îi mai aud plânsul printre picăturile de ploiae, vroiam să iau o găleată plină cu resentimente și să îl sugrum până la ultima scânteie, i-aș fi împletit o funie din ele și l-aș fi… cu orice risc, nu conta, vroiam să nu mai ardă.

Acum, acum își dă suflarea, toate amintirile, toate speranțele stupid făcute, toți pașii pierduți pe asfalt în vara aceea, toți stropii de ploaie copți la lumina unui Soare puțin blând, toate ecourile , râsetele, tot , azi, se stinge.

Nu știu ce îi va lua locul, dacă un gol adânc și crunt ori “ceva” sau poate nimic și va rămâne vid acolo unde odată a durut dar nu vreau să știu. Azi am să îmi beau cafeaua fără tine alături – și mă bucur.

S-a stins focul, cenușa a rămas și am să fac din ea o ramă în care am să pun , când va veni momentul o poză, o poză nouă , în culori crude și pline de viață.

——

sursa foto : flickr.com

Sursa foto : flick.com

asculta…

            Cu ce ușurință aș vrea uneori să spun tot ceea  ce simt, fără prejudecăți, fără lanțuri, fără lacăt iar cheia aia nenorocită care mereu o caut ca o buimacă în miez de noapte aș vrea să o arunc în foc și să o las acolo să ardă până când s-ar face scrum din ea. Urăsc  (cu caps lock), URĂSC momentele în care nodul adânc din stomacul meu, se cațără tip-til pe scara nesiguranței mele și ajunge fix la destinație, în gât și nici nu se mai mișcă de acolo până când întreg atacul de “anxietate” se termină ( cel puțin așa am auzit că se numește) și ajung să îmi întorc privirea buimacă înapoi spre bucățile de sticlă de la picioarele mele. Nu sunt bucăți de sticlă “propriu-zise” sunt mai bine zis “metaforice”, sunt bucăți ce au scrise pe ele cu cărbune negru și mizer toate cuvintele și toate gândurile care ar fi trebuit să țâșnească printre buze și care ar fi trebuit să fie țipate din răsputeri iar dacă cuvintele n-ar fi avut efectul dorit, măcar durerea de pe urma țipătului să rămână, undeva, să lincezească, să îți amintești de ea.

Dacă ai ști câte cuvinte, așa s-au irosit, câte au ars pe mare în bărci din alea din lemn vechi și îmbibat până la refuz cu apă sărată, câte n-au zburat în aer, în dorința de a provoca o furtună în partea cealaltă a pământului, câte n-au plutit precum frunzele într-un Octombrie târziu și vulnerabil, câte n-au murit așa, câte n-au dorit să se facă auzite , dar la ce folos? La ce folos dacă nodul tot acolo a rămas și nici că dă semne semne de dizolvare. Stă acolo precum un coșmar , e fix ca un junghi care mă controlează și mă plesnește dintr-o dată. Și așa mă opresc din vorbit, nu mai vorbesc, nu mai scriu, tac și mă rog ca tăcerea să fie de ajuns ca tu să înțelegi că nimic din ce-ai citit până acum n-are nici cea mai mică legătură cu tine și dacă ar fi avut , crede-mă ai fi știut. Azi nimic nu mai are legătură cu prezentul, cu trecutul ori cu viitorul, Cu viitorul nici nu avea cum să aibă pentru că, în cele din urmă, Dumnezeu nu m-a înzestrat cu cine știe ce cunoștințe dincolo de cele umane, n-am nimic special, am tot ce ai și tu, am trecut și prezent iar viitorul este la fel de cert precum dulceața cănii de cafea pe care nu am timp să o beau în fiecare dimineață din simplul motiv că papilele mele gustative receptează un gust mult mai amar azi, decât cel de ieri.

Stau să mă gândesc mai bine, într-adevăr trecutul îl avem toți, noi doi îl avem, e locul ăla din care ne hrănim amintirile, locul care ne-a făcut ceea ce suntem astăzi, e motivul pentru care facem fotografii , “ca să le am”, “ca să îmi amintesc”, “ca să nu te uit”, e locul în care apărut tristețea, melancolia, anxietatea, îndoiala, întunericul dar totodată a apărut lumina și lucrul frumos, îmbrățișarea caldă pe care am primit-o și de care îmi amintesc atunci când nu pot să o primesc din nou. Trecutul e cutia cu jucării, prezentul, pe de altă parte, ar trebui să conteze, dar și prezentul ăsta e atât de scurt, clipești o dată și a trecut în categoria “lucruri din trecut”, atât de paradoxal.

Mă gândesc uneori , ca să mă simt mai bine, că toate cuvintele astea moarte, într-un final vor învia din propria lor cenușă precum pasărea Pheonix și voi putea să le spun așa cum trebuie, fără inhibiții, fără îndoieli, fără nodul ăsta nenorocit și îmi mai spun că tot trebuie să aibă un final iar tot in viața asta are o ciclicitate și mă gândesc că voi apuca să închei tot ce-am început , cum trebuie.

Când mă gândesc, pe de altă parte, la Paler care spunea ” Tot ce n-am iubit la timp, am pierdut”, îmi spun că poate  asta merge și când vine vorba de cuvinte, e cam aceeași ecuație. În final singurul lucru ce rămâne de făcut , dacă nu pot să înghit nodul și să îl trimit înapoi de unde a venit este să trăiesc cu regretul că n-am apucat să fac aia, sau să zic aia.. nu că nu aș avea regrete din acestea, undeva ascunse în mintea mea , nu cred că există cineva care să nu le aibă.

Am să închei pe o notă mai pozitivă, pentru că eu sper și vreau să cred că toate cuvintele noastre plutesc deasupra capetelor noastre, undeva, ascunse în nori și că atunci când vom avea nevoie de ele, vor veni și vor ieși perfect printre buzele noastre iar ecourile lor vor rămâne cusute, adânc undeva pe suflet.

sursa foto : flickr.com

ascultă ….

Au trecut zile, au trecut nopți, câteva, sute poate, au trecut multe, asta știu sigur. Timpul, știi, niciodată n-a stat cuminte, s-a jucat  pentru că-i încă copil la suflet și refuză mereu să se uite în oglindă, îi este frică de propria-i reflexie și-l înțeleg, frica-i un viciu greu de stăpânit, de subjugat. Și copil fiind, este egoist, puțin, dar ajunge, egoist și naiv, credul, cum vrei să-i spui, e necopt și nepregătit pentru restul lumii și așa el renunță la maturitatea pe care ar fi trebuit să o aibă, o cedează, o ascunde în nisipul rece, o aruncă în mare, printre valurile înghețate, scapă de ea, o ignoră, o arde, iar cenușa o împrăștie pe străzile pustii în orașele mari cu milioane de lumini.

Rămâne singur, un copil singur rătăcește, pe străzile lungi și reci, pierde ecoul pașilor tăcuți printre stropi de ploaie, dar așteaptă, să știi că așteaptă, așteaptă să crească, să crească mare și să-și poată găsi curajul și maturitatea, ce nesăbuit, a alungat-o de lângă el, dar acum.. acum vrea. Ochii îi sun plini de lacrimi, ah, ochii ăia albaștri, ochi reci, cu reflexii amețite de furtuni cu fulgere în miez de noapte, ochi plini de emoție, de inocență, de tăcere. Nu înțeleg cum ei nu te observă plângând cu amar și foc într-un colț, uitat, lângă o ușă de lemn îmbibată în parfum de rom expirat, colțurile-s rupte și întunericul izvorăște prin ele, găuri negre, oglinzi fără lumină. Copile fugi de-acolo, fugi.

Cobori două trepte , te văd, îți observ picioarele, zbârcite de frig, te îndrepți încet pe alee, doi mesteceni bătrâni oftează, copile, nu îi ignora, căci ei, sunt acolo, pentru tine. Pașii sunt cuminți dar atât de stîngaci, pietrișul se sfarmă odată cu durerea ta , te oprești, întorci o privire tristă înapoi, o ușă veche , o casă cu pereți de sticlă și geamuri cu lumini, sute, mii, strălucitoare.

De ce aș fi blând cu tine, om, nebun, când tu, nu vrei să mă vezi?

Vântul adie puternic, frunze zboară, praful dansează un vals amar cu tine, ești singur și aștepți, dar de ce, de ce acum, vezi tot ce-i lipsit de culoare, când s-a spart clepsidra ta, copile, când ?

Cauți acum, te întorci pe plajă și dezgropi cu mâinile tale mici, cauți adânc în răceala pietrelor ceva ce acum regreți. Alergi spre mare , înoți spre valurile ce atât de hapsân te cheamă, precum vipera cucerită de melodii necunoscute, așa vor ele, miraje , valuri, ce culeg din tine azi, regretul , copile , of, necopt mai ești.

Te întorci pe străzi, dar azi, nu mai plângi, rănile s-au stins cu foc, nu mai ești nedumerit, rătăcit și singur, nu, azi doar râzi, un râset din ăla rece. Ochii tăi albaștri, adânci precum marea, n-au mai văzut stropi de mult , nu mai au loc de ei, pleoapele sunt puțin mai șifonate, două riduri tresar odată ce încerci să îți întorci privirea spre usa veche , cea cu parfum de rom, cea din copilăria ta.

Două trepte, urci două trepte și te așezi înapoi pe pragul îmbâcsit cu praf, bucățile lipsesc și acum din ușă…

Nimic, chiar nimic n-ați putut face…

Capul ți-l rezemi de lemnul șubred și îti închizi ochii, Soarele se pare, că te-a găsit azi, cam târziu, a trecut ceva vreme de când nu l-ai mai văzut, erai tânăr, erai naiv și inocent pe atunci, acum… ești tăcut, dar la fel de invizibil ca și atunci.

Mereu te văd, te simt și uneori chiar nu te înțeleg, dar poate că încă n-am găsit maturitatea ce îmi lipsește…

Sursa foto : google.com

Am să închei anul ăsta mai devreme cu vreo 3 zile, desigur că nu se supără nimeni, așa-i? Cine s-ar supăra, poate câteva fantasme din mintea unei copile care credea că poată să schimbe lumea desenând șabloane pe un geam transpirat la final de Decembrie. Cât de stupid.

Concluzia anului ce tocmai se sfârșește? Știi tu bla-blaurile inutile, de tipul “în ultimile clipe ale anului ce tocmai își inchie viața aș vrea să spun următoarele”, sună a toast – și nu-și are locul aici, nu în povestea mea cel puțin, în a ta în schimb, poate are, poate viața ta a fost o furtună de evenimente împrăștiate pe o podea veche , o mare învolburată cu valuri cât China, ca să citez pe cineva drag mie. Eu n-am să închin un pahar de șampanie anului care a trecut pentru că a fost un an.. ciudat. Un an gol, un an cu persoane calde dar și cu persoane mai reci decât congelatorul meu din cămară, un an din ăla care trebuia să fie numai ca să mă sece pe mine la nesfârșit. Anul ăsta a trecut prea repede și poate încă nu pot conștientiza ce s-a întâmplat în el  sau poate s-au întâmplat atât de multe lucruri importante sau cel puțin , ce  la un momentdat în viața asta de 20 de secunde am crezut că ar fi important, dar în momentul în care s-a întâmplat și-a pierdut farmecul. Simt un ghimpe în suflet când scriu aceste cuvinte pentru că mai am un pic și simt că nu mai pot.

Anul ăsta, la sfârșit nu-mi voi mai pune nici o dorință, nu cred că dacă am să îmi doresc ceva foarte tare se va întâmpla numai pentru că eu sunt “Ștefana” și trebuie să se întâmple, eeeei iaca. Dacă e să am ceva știu că va veni, într-un mod absurd sau altul. Un alt motiv pentru care nu-mi  mai îmi doresc nimic este pentru că vorba : “Ai grijă ce îți dorești că s-ar putea să se întâmple ” este al naibii de adevărată, numai că ce această vorbă a uitat să menționeze este că niciodată nu se va îndeplini așa cum vrei.

Vreau să se termine anul ăsta, m-am săturat de drame și de tristeți pe care sufletul meu le păstrează numai pentru că este încăpățânat. Intru de mâine într-un program de reciclare sentimentală, am să analizez foarte bine ce păstrez și ce arunc, nu mai pot sta așa, toată încăperea în care eu mă mai puteam odihni din când în când este acum prea aglomerată, nici nu mai am unde să respir, prea multe gunoaie adunate, prea multe amintiri păstrate.

Așa că… vă doresc un 2012 cât mai frumos!

Și vă mai rog ceva, măcar voi, terminați cu porcăria asta de ” vom muri în 2012″, jeez, sincer, da, am prea multă încredere în viață si nu cred că viața va fi atât de blândă cu noi , nu ne va scuti de viitoare jocuri, dureroase și încâlcite. Obișnuiți-vă cu ideea (:

ascultă mai întâi…

E imprevizibil , mă face să trăiesc, mă face să merg, să mă plimb, să cutreier, să descopăr. Sunt curioasă de fel, așa m-a făcut mama, așa m-a făcut el, el mi-a deschis pofta de “a cunoaște”, de “a simți” și simt, așa cum știu eu, chiar pot spune că… îl iubesc, da… îl iubesc, tare.

–

Fiecare dintre noi avem un locușor unde , suntem noi… putem să lăsăm tot de-oparte și să ne așezăm, undeva, într-un colț strâmt, ca într-o cutie și să medităm. Toți avem un loc în care să ne simțim ca “acasă”. “Acasă” nu e doar o clădire, un apartament, o cameră, patru pereți și un geam, un pat, un tablou sau un covor, e mult mai mult, e … “sentiment”, “încredere” și “dorință”.

–

Tu mă faci să te iubesc chiar dacă uneori nu te suport  și poate prin anumite cuvinte necugetate cum trebuie, ajung să te urăsc, dar până la urmă și ura, asta, bat-o-vina e și ea o formă de iubire, o iubire mai cu patos, mai denivelată și abruptă, cu un final poate nu atât de dulce precum am fi dorit.

Știi, obișnuiesc să merg , mult , te caut peste tot, cercetez cu o curiozitate absurdă fiecare colțișor al corpului tău, mângâi cu privirea fiecare rană deschisă, fiecare urmă de durere, fiecare rid de bucurie, însemnat acolo, adânc în cimentul învechit, prăfuit și uitat de mine și de restul gloatei de nerecunoscători care te folosim zi de zi, care te judecăm și te jupuim mai rău decât pe Iuda. Mă întreb oare cine se mai gândește la tine, cine îți spune  că te iubește sau doar îi e dor de tine…

Știi de ce te iubesc?

- Mă faci să simt, să simt orice, să simt și al naibii să fiu dacă nu sunt sinceră, ador asta, că mă faci să trăiesc, respir prin fiecare emoție pe care mă faci să o trăiesc, inima bate mai tare atunci când sângele pulsează  cu putere, pulsul crește și respirația accelerează, ecoul străpunge corpul precum o săgeată cu un vârf bine ascuțit și face să mă doară, să simt durerea în vene .

Atunci când mă faci să zâmbesc  și dispare grija pentru ridurile ce vor apărea cu timpul, atunci când mă faci să râd cu o poftă nebună și cu o nerăbdare mai ascuțită decât aceea pe care o simțeam doar în anii fragezi ai prunciei mele, când mă faci să plâng de bucurie, când mă faci să mă uit la tine doar pentru plăcerea de a o face, de a te căuta , pentru că simt că nu te mai găsesc. În momentele în care mă faci să te urăsc pentru singurătatea ta, pentru tăcerea și lipsa de interes pe care mă faci să o simt, pentru momentele în care îmi vine să te lovesc din cauza durerii ce a prins rădăcini adânci în mine, știi mai sunt și momentele alea în care te judec și sunt aspră și spun tot ce-mi trece prin suflet și pentru momentele în care greșesc și știu că greșesc dar nu fac nimic să repar ceea căce-am făcut.

Doamne, dacă n-ai fi tu, eu n-aș trăi, mă faci să trăiesc și trăiesc la limită în fiecare zi, fie că e soare ori ploaie.

Îți mulțumesc că am reușit să cunosc atâți oameni frumoși, că am semănat atât de multe amintiri plăcute și neplăcute, că m-ai făcut să cresc cunoscându-te pe tine.

Iașiule drag, îți mulțumesc pentru toate străzile liniștite și zgomotoase, pentru toate parcurile în care am făcut atât de multe amintiri, îți mulțumesc pentru Copou și teii lui, ăia sunt feblețea mea, parcă verdele n-ar mai fi la fel fără ei, pentru “Teatrul Național” și esplanada lui , unde vara îmi pot clăti ochii cu picturi făcute cu suflet, pentru “Palatul Culturii” în care n-am mai fost de când eram un ghem de ață, pentru Mitropolie și Bulevardul Ștefan cel Mare unde am luat de-a trânte și am mâncat la fiecare plimbare floricele cu sare, mulțumesc pentru liniștea ta și zgomotul turbulent, pentru amintiri și coșmaruri, pentru ei și pentru mine.

Te îmbrățișez cu drag…

Iubesc dimineața asta, friguroasă ce-i drept, dar merge și așa…

Crăciun Fericit, sper ca moșul să vă găsească sufletul plin de bucurie și încântare. Sper ca aceste  zile să le împărțiți cu cei dragi vouă și numai cu ei…

Vă îmbrățișez cu drag! Chiar dacă nu pot fi acolo, în fața voastră  să știți că petrec aceste secunde alături de voi!

Sursa foto : flickr.com

asculta…

Nu obişnuiesc să îmi neglijez somnul, mai ales în nopţile astea întunecate în care noaptea vine prea devreme şi pleacă prea târziu, adică hai să fim serioşi, pe la 17:10, azi, deja apusul era trecut iar becurile bete de mizeria străzilor ude de ploaie deja erau în functiune, înţeleg, iarna ca iarna, trebuie să existe sentimentul ăla de solitudine şi frig îngheţat în pielea omului, dar chiar aşa?

Oricum, nu neg, îmi iubesc somnul sau mai bine zis capacitatea de a dormi, ador să dorm şi să mă simt odihnită sau mai mult, să mă simt prea odihnită, ah.. ce senzatie. Frenezia mea oricum azi nu prea durează deoarece cred că de la Cola mi se trage, mi-a trebuit Cola de la 19:00 să beau, mult, ca-s hapsână şi nu mă opresc iar apa plată parcă nu avea acelaşi gust azi precum îl avea ieri. Eram conştientă şi mi-am zis că n-am să dorm dar parcă de al naibii am băut.

După ceva ore petrecute în faţa televizorului urmărind cu interes nişte emisiuni de pe Discovery ID, somnul nici că venise. Ce să fac să nu pierd vremea, că până la urmă chiar dacă nu e Soare n-are rost să irosesc preţioasele secunde. Şi chiar dacă veni vorba de Soare, mă gândesc la o replică dată de o copliă dulce cu ochi castanii „ Iubesc Soarele pentru că ne dă lumină!”, ce răspuns simplu şi sincer, mă face să gândesc: Tu ce iubeşti?

Eu iubesc să scriu, iubesc să scriu mai mult decât las să se vadă, prefer să nu se vadă această dorinţă şi plăcere a mea oricând am inspiraţie şi îmi vine să scriu pentru că eu nu scriu nici pentru tine , pentru că ştiu că tu şi unii oameni ca tine mă critică deoarece nu am cine ştie ce cunoştinţe în a scrie, în a ordona idei, în a face o structură coerentă şi clară a gândurilor. Mă gândesc ce rost ar avea dacă aş face o structură clară pe hârtie fie ea şi electronică, până la urmă gândurile mele nu sunt ordonate, nu se trezesc dimineaţa, se spală pe dinţi şi îşi beau cafeaua ca un om normal sau mai puţin normal, nu stau la coadă pentru o pâine şi nu se înghesuie într-un tramvai ticsit cu alte gânduri care aşteaptă să se ducă la facultate. Admir oamenii care au habar a scrie, cunosc secretele acestei arte. Urăsc oamenii care cred că ştiu să scrie numai din simplu fapt că ştiu să critice.

Am momente în viaţă, sau hai să zicem sunt câteva ore pe zi în care simt nevoia să scriu „filosofic” oarecum sau mai bine zis, frumos. Îmi place să scriu frumos, să înşirui cuvinte care au semnificaţii adânci şi care sună precum o melodie blândă de pian în amiază de Octombrie, îmi place să găsesc acorduri perfecte şi puternice, să scriu imagini şi să mă hrănesc cu ele. Nu îmi place să scriu jurnalistic, nici nu ştiu cum se face. Scriu şi punct.

Cuvintele nu au fost făcute pentru a fi nici analizate nici disecate în particule metaforice. Cuvintele sunt acolo pentru a fi rostite, pentru a ţipa, a te alina, a îţi îngriji rănile sau a te îmbrăţişa. Fraza e precum un râu, care traversează întrg sentimentul, amintirea , trăirea până când se varsă pe hârtie , ajunge la capăt, ajunge la punct. Vorbele „sunt” pentru a fi folosite, dar nu ca o schemă matematică, ce ar trebui să aibă un rezultat întreg ci ca o linie melodică ce ar trebui să transmită ceva mai mult decât notele muzicale.

Scrisul frumos nu apare intenţionat, nu ai un buton pe care îl apeşi şi care te setează, scrisul „frumos” e atunci când îndrăzneşti să scrii altfel, lin, suav, curat. Chiar dacă sunt persoane care spun „Ah, eu nu citesc porcării ale unor „aşa-zişi autori” ce debitează numai cuvinte fără înţleles” eu le încurajez să încerce, pentru că acele „cuvinte fără înţeles” pentru ei, reprezintă o paletă de culori pentru alţii şi cine ştie poate această idee preconcepută ar putea să îi facă să nu găsească răspunsul pe care îl caută.

Omul care scrie cu sufletul, mereu va scrie frumos, cel puţin în cuvinte, pentru că încearcă şi varsă acolo, oriunde ar fi „acolo” tot ceea ce simte şi vrea, nu ezită şi nu se opreşte, el scrie doar pentru că aşa simte iar dacă „a simţi” a devenit peste noapte „ o rafală de cuvinte fără înţeles” înseamă că unii au uitat să „asculte” sau pur şi simplu sunt surzi cu inima şi orbi cu dorinţa.

E tăcut în sufletul tău, totul e tăcere, totul e trecut, cu paşi repezi alergi spre oglinzile împrăştiate pe podelele roşii. Alergi şi alergi precum un copil însetat de zâmbet şi de dorinţe, de puţini cunoscute, bucuros de frumuseţile luminii atunci când îţi loveşte ochii şi îi face să se închidă pentru câteva secunde, razele de soare îţi mângâie obrajii copţi şi te gâdilă… simţi, aşa-i?

Mă întreb copilă, când ai uitat de tine, când ai uitat să alergi şi să simţi, când ai uitat să mănânci îngheţata cu faţa, când ai uitat de julituri şi de ţipete?

Când ai uitat de după-amiezile toride de Iulie şi August în care săream coarda împreună, alergam de nebune pe alei şi plângeam de fiecare dată când veneam în casă cu o minge spartă, altă minge spartă, alături de celelalte douăzeci.

Textul ăsta ţi-l dedic ţie, sau mai bine zis, mie, unei părţi din mine, partea, aceea uitată, care nu-i păsa de cât de scurtă e ziua, nu îi păsa de ploaie şi nici de ce zicea mama, uneori. Copila aia care se supăra mereu şi care plângea, pe care o durea fiecare cuvânţel şi care nici de-al naibii nu tăcea din gură.

Mi-e dor de tine, de lipsa de griji, de lipsa de durere dulce acrişoară.

Vreau, să ştii că vreau, vreau atât de tare încât tăria asta n-are de-a face cu tine, absolut nimic… nu i-ai rezista, adoarea roade, dorinţa sugrumă şi speranţa biciuie în carne vie.

Vreau mai mult decât ieri, vreau mai mult decât azi şi chiar, mai mult decât mâine, vreau şi iarăşi vreau, vreau să simt.

Şi chiar dacă ştiu că simţirea nu mai îmi aparţine de ceva secunde şi nu ştiu cum să o fac să se întoarcă, eu tot am speranţa, si al naibii speranţă, că m-am trezit iar cu mâinile ei suave înfăşurate pe gâtul meu, strângând. Strânge cu forţă şi ştiu că forţa asta va lăsa urme adânci şi adâncimea semnelor se vor duce până pe suflet, acolo, pe colţişorul tău… nu vreau asta, chiar nu… vreau.

Nimeni nu îmi poate cere să te schimb pentru simţire, chiar daca asta vreau şi chiar dacă ştiu că fără ea n-am să pot să mai fiu, ştiu că nu eşti un obiect , eu ştiu asta, ei nu.. Paradoxal, poate , nu mă suprinde nici acum , azi, cel puţin, în seara asta, în secunda asta, nu mă mai surprinde nimic, nici prostia , nici dorinţa mea absurdă de a te păstra. Cum să te păstrez dacă nu te-am avut, cum să te schimb dacă nu mi-ai aparţinut, cum să îmi ofere pentru tine „a simţi”, mai bine îmi dădeau „ a tace”, ori a „a sfâşia”, dar „a simţi”? Cum puteţi să fiţi atât de cruzi?

Cum?

Mă depăşeşte ignoranţa şi depravearea, prostia şi indignarea, aleargă agale pe lângă mine, probabil dorind să îmi facă în ciudă. De ce aş simţi ciudă pentru nişte defecte? Nu găsesc un răspuns logic la o astfel de întrebare, dar totuşi ăsta e marele lor scop.

Încerc să mă împotrivesc, ţie şi tuturor celor ca tine, care mă opriţi din „ a vrea” „a simţi”, sunteţi cruzi şi lipsiţi de ocupaţie iar eu sunt mai lipsită de ocupaţie decât voi şi poate naivă, ca să o spun aşa frumos.

Vreau, vreau, Doamne cât de tare vreau să simt, să ascult şi să privesc cu ochii sufletului, n-am nevoie să privesc cu ochii mei, pentru că ochii mei sunt orbi la lumină şi clari la întuneric, iar urechile mele sunt surde la sunet şi ascuţite la tăcere, dar sufletul, cu sufletul problema se pune cu totul altfel. Sufletul simte, sufletul aude, sufletul vede şi doreşte sa trăiască ceea ce corpul nu poate. Sufletul are încredere în toate ce corpul nu vrea ori nu poate.

Sufletul vrea mai aprins decât mine, ori poate, decât aş putea eu vreodată.

Concluzie?

Vreau să simt, orice ar însemna asta, vreau să simt într-un mod egoist şi lipsit de sacrificii, să simt aşa cum se poate cel mai bine, fie ea durere, iubire ori orice altă amestecătură, vreau atât, nimic în plus ori în minus, doar atât.