“iubesc să visez”

 

sursa foto : flick.com

a se asculta

Am sperat, speranța moare ultima, cel puțin așa se spune. Speranța moare atunci când nu te aștepți și trăiește atunci când nu o vrei alături, e haotică și greu o poți înțelege dar e acolo, pentru tine chiar dacă o consideri un spin sau nu. Îmi spun aceste cuvinte de câteva ore deja, oare au trecut oare șaizeci de minute, întregi? Bântui străzile plânse de ceva timp cu ideea asta în minte și nu știu ce să fac cu ea, doar eu pe o stradă pustie, o ploaie și un vânt rece, niște gânduri fără nici un ecou. Am ajuns aici din întâmplare, “aici” nu știu unde este mai exact, fizic, vreau să zic, tot ce văd este o stradă, îngustră, pavată cu pietre cubice, de un gri închis și umede la atingere, s-ar vedea asta și doar dacă le-ai da puțină atenție. A plouat, se pare… mirosul aerului dă de gol picăturile ce nu de mult curățau praful din aer, plutește un parfum rece, umed și sărat, un miros atât de cunoscut încânt nu știu de ce loc ascuns îmi amintește, oare de casa copilăriei mele , de potecile bătătorite cu praf de la țară, de gârlele în care vara apa stătută îmbâcsea orice urmă de parfum de lilac sau poate, îmi amintește de balconul acela, în care, nu de mult îmi vărsam amarul în pahare de Iulie împodobite cu picături de regrete.

E destul de liniste aici, numai vântul se aude , așa , ușor , tăcut de parcă… i-ar fi frică de ceva, sau poate e și el obosit l-a prins timpul din urmă și nu mai vrea să își mai facă treaba așa cum și-o făcea acum zece ani. Chiar dacă tăcerea asta pare un pic tristă nu pot să nu admit, undeva adânc, într-un colț al minții mele că un fir de curiozitate a început să încolțească în mine, așa pățesc când mă găsesc în tăcerea gândurilor mele, pe o stradă pustie în miez de primăvară fără nici urmă de suflet aproape, curiozitatea mă acaparează și mă face să vreau, să vreau mai mult , să știu mai mult. Dar ce pot să aflu, ce pot să descoper când sunt numai eu și cu mine, aici, oriunde “aici” ar fi?

Îmi întorc privirea, stânga, dreapta , încerc să găsesc ceva să facă locul ăsta să îmi pară cunoscut dar nu văd nimic ce ar putea face asta și chiar și așa… chiar și așa ceva mă face să îmi placă locul ăsta în alb și negru, unde vântul bate slab iar în aer plutește parfumul ploiii , e o umezeală în atmosferă specific toamnei dar nu e toamnă, nu e la fel de frig iar culorile chiar dacă sunt estompate nu mă duc cu gândul la anotimpul iubirilor pierdute. E pustiu și așa de cald , într-un mod paradoxal trebuie să spun că îmi place, e un loc, plăcut, pentru mine, ca un colț în care pot respira, unde ecoul gândurilor mele , multe , nu mă bântuie, nu răsună nici cel mai mic plânset, nici cel mai scurt zâmbet și nici cel mai lung oftat. În fața mea văd așa estompat, pot descifra conturul unei văi, nu prea abrupte și dacă… dacă mă concentrez un pic chiar, pot auzi susurul unei ape, un pârâu poate, dar e plăcut la auz, orice ar fi, e liniștitor locul ăsta.

Mă așez pe pietrele ude ale străzii, e rece, tare rece, așa simt, încet, îmi întind corpul pe formele denivelate, capul mi-l așez ușor, simt cum contactul cu suprafața rece mă face să tresar un pic, probabi că, al meu corp încă nu se poate obișnui cu schimbarea bruscă de temperatură. În cele din urmă, privesc deasupra mea și văd un cer, e gri, dar frumos, cu un soare undeva ascuns, dar care, timid încearcă să străpungă perdeaua de nori , în cele din urmă reușește și văd cum o rază solitară, străpunge duritatea pietrelor , căldura emanata , o simt, undeva, pe la picioarele mele, e atât de bine și de cald. Ezitând închid ochii , vreau să mă las cuprinsă de acest loc, să fiu înghițită de peisaj, să simt odată cu el, inspirând adânc aerul cu parfum sărat și înțepător , aud șoaptele apei și simt cum căldura razelor timizi ale soarelui îmi sărută obrajii și fără pic de eziate pot spune că ” iubesc să visez”.