…
Vreau să scriu, mă zgârie cuvîntul pe retină și mă face să fotografiez mii de scrisori pătate cu cafea și parfumuri învechite, sute de cuvinte scrise cu o peniță aurie , desenând subțire câteva umbre ale iubirilor celor iubiți, câteva povești fără final și zeci de ecouri îmbătate în vin de struguri negri. Dar cu cât vreau, cu cât văd, cu cât simt cu atât mai mult tăcerea pune stăpânire pe mine, începând cu ochii mei, ca o ceață neagră, un val de mătase, de la cap … până la picioare… paralizez. Penița s-a oprit deasupra negrelii sufletului meu, azi e negru și urât , frumos pe din-afară, port o mască lustruită , dar înăuntru nu mai lucesc așa de tare, vibrez, ce-i adevărat, vibrez în culori cenușii, îmbibate cu dorință și îndoială, cred că asta e, dar n-am ce-i face.
Vreau să scriu, dar nu știu de unde să încep, nu știu cu ce să încep, cu ce literă, nu vreau să încep cu “A” , pentru că “A” nu mai are nici un efect asupra mea, am șters litera din alfabetul sufletului meu de ceva vreme și n-am de gând să o aduc înapoi, nu acum dar nici mai târziu.
Luna strălucește fumos astă seară, poate așa ar trebui să încep, să vorbesc despre “lună”, să explic de ce o iubesc, să îți zic de ce mă fascinează, de ce mă întristează, de ce mă face să iubesc mai mult noaptea de fiecare dată când îmi veghează somnul, să îți spun că ea, e singurul lucru care mă leagă de tine acum, pentru că ea, ne vede pe amândoi și chiar dacă eu nu te cunosc, ea te știe și eu o știu pe ea iar într-un mod absurd așa te cunosc și pe tine.
Ar trebui să îți aștern o mie de gâduri despre iarnă, da, asta m-ar duce înapoi la copilărie, aș vedea din nou pașii mei mici în zapădă și pe mine acolo, numărându-i .
Dar nu, nu știu cu ce să încep, nu știu ce să îți scriu azi, am prea multe gânduri, prea multe imagini.. azi mai bine tac!
