Noduri de cuvinte
Sursa foto : flick.com
Cu ce ușurință aș vrea uneori să spun tot ceea ce simt, fără prejudecăți, fără lanțuri, fără lacăt iar cheia aia nenorocită care mereu o caut ca o buimacă în miez de noapte aș vrea să o arunc în foc și să o las acolo să ardă până când s-ar face scrum din ea. Urăsc (cu caps lock), URĂSC momentele în care nodul adânc din stomacul meu, se cațără tip-til pe scara nesiguranței mele și ajunge fix la destinație, în gât și nici nu se mai mișcă de acolo până când întreg atacul de “anxietate” se termină ( cel puțin așa am auzit că se numește) și ajung să îmi întorc privirea buimacă înapoi spre bucățile de sticlă de la picioarele mele. Nu sunt bucăți de sticlă “propriu-zise” sunt mai bine zis “metaforice”, sunt bucăți ce au scrise pe ele cu cărbune negru și mizer toate cuvintele și toate gândurile care ar fi trebuit să țâșnească printre buze și care ar fi trebuit să fie țipate din răsputeri iar dacă cuvintele n-ar fi avut efectul dorit, măcar durerea de pe urma țipătului să rămână, undeva, să lincezească, să îți amintești de ea.
Dacă ai ști câte cuvinte, așa s-au irosit, câte au ars pe mare în bărci din alea din lemn vechi și îmbibat până la refuz cu apă sărată, câte n-au zburat în aer, în dorința de a provoca o furtună în partea cealaltă a pământului, câte n-au plutit precum frunzele într-un Octombrie târziu și vulnerabil, câte n-au murit așa, câte n-au dorit să se facă auzite , dar la ce folos? La ce folos dacă nodul tot acolo a rămas și nici că dă semne semne de dizolvare. Stă acolo precum un coșmar , e fix ca un junghi care mă controlează și mă plesnește dintr-o dată. Și așa mă opresc din vorbit, nu mai vorbesc, nu mai scriu, tac și mă rog ca tăcerea să fie de ajuns ca tu să înțelegi că nimic din ce-ai citit până acum n-are nici cea mai mică legătură cu tine și dacă ar fi avut , crede-mă ai fi știut. Azi nimic nu mai are legătură cu prezentul, cu trecutul ori cu viitorul, Cu viitorul nici nu avea cum să aibă pentru că, în cele din urmă, Dumnezeu nu m-a înzestrat cu cine știe ce cunoștințe dincolo de cele umane, n-am nimic special, am tot ce ai și tu, am trecut și prezent iar viitorul este la fel de cert precum dulceața cănii de cafea pe care nu am timp să o beau în fiecare dimineață din simplul motiv că papilele mele gustative receptează un gust mult mai amar azi, decât cel de ieri.
Stau să mă gândesc mai bine, într-adevăr trecutul îl avem toți, noi doi îl avem, e locul ăla din care ne hrănim amintirile, locul care ne-a făcut ceea ce suntem astăzi, e motivul pentru care facem fotografii , “ca să le am”, “ca să îmi amintesc”, “ca să nu te uit”, e locul în care apărut tristețea, melancolia, anxietatea, îndoiala, întunericul dar totodată a apărut lumina și lucrul frumos, îmbrățișarea caldă pe care am primit-o și de care îmi amintesc atunci când nu pot să o primesc din nou. Trecutul e cutia cu jucării, prezentul, pe de altă parte, ar trebui să conteze, dar și prezentul ăsta e atât de scurt, clipești o dată și a trecut în categoria “lucruri din trecut”, atât de paradoxal.
Mă gândesc uneori , ca să mă simt mai bine, că toate cuvintele astea moarte, într-un final vor învia din propria lor cenușă precum pasărea Pheonix și voi putea să le spun așa cum trebuie, fără inhibiții, fără îndoieli, fără nodul ăsta nenorocit și îmi mai spun că tot trebuie să aibă un final iar tot in viața asta are o ciclicitate și mă gândesc că voi apuca să închei tot ce-am început , cum trebuie.
Când mă gândesc, pe de altă parte, la Paler care spunea ” Tot ce n-am iubit la timp, am pierdut”, îmi spun că poate asta merge și când vine vorba de cuvinte, e cam aceeași ecuație. În final singurul lucru ce rămâne de făcut , dacă nu pot să înghit nodul și să îl trimit înapoi de unde a venit este să trăiesc cu regretul că n-am apucat să fac aia, sau să zic aia.. nu că nu aș avea regrete din acestea, undeva ascunse în mintea mea , nu cred că există cineva care să nu le aibă.
Am să închei pe o notă mai pozitivă, pentru că eu sper și vreau să cred că toate cuvintele noastre plutesc deasupra capetelor noastre, undeva, ascunse în nori și că atunci când vom avea nevoie de ele, vor veni și vor ieși perfect printre buzele noastre iar ecourile lor vor rămâne cusute, adânc undeva pe suflet.
