Timpule, întoarce-te la copilăria ta…

 

sursa foto : flickr.com

ascultă ….

Au trecut zile, au trecut nopți, câteva, sute poate, au trecut multe, asta știu sigur. Timpul, știi, niciodată n-a stat cuminte, s-a jucat  pentru că-i încă copil la suflet și refuză mereu să se uite în oglindă, îi este frică de propria-i reflexie și-l înțeleg, frica-i un viciu greu de stăpânit, de subjugat. Și copil fiind, este egoist, puțin, dar ajunge, egoist și naiv, credul, cum vrei să-i spui, e necopt și nepregătit pentru restul lumii și așa el renunță la maturitatea pe care ar fi trebuit să o aibă, o cedează, o ascunde în nisipul rece, o aruncă în mare, printre valurile înghețate, scapă de ea, o ignoră, o arde, iar cenușa o împrăștie pe străzile pustii în orașele mari cu milioane de lumini.

Rămâne singur, un copil singur rătăcește, pe străzile lungi și reci, pierde ecoul pașilor tăcuți printre stropi de ploaie, dar așteaptă, să știi că așteaptă, așteaptă să crească, să crească mare și să-și poată găsi curajul și maturitatea, ce nesăbuit, a alungat-o de lângă el, dar acum.. acum vrea. Ochii îi sun plini de lacrimi, ah, ochii ăia albaștri, ochi reci, cu reflexii amețite de furtuni cu fulgere în miez de noapte, ochi plini de emoție, de inocență, de tăcere. Nu înțeleg cum ei nu te observă plângând cu amar și foc într-un colț, uitat, lângă o ușă de lemn îmbibată în parfum de rom expirat, colțurile-s rupte și întunericul izvorăște prin ele, găuri negre, oglinzi fără lumină. Copile fugi de-acolo, fugi.

Cobori două trepte , te văd, îți observ picioarele, zbârcite de frig, te îndrepți încet pe alee, doi mesteceni bătrâni oftează, copile, nu îi ignora, căci ei, sunt acolo, pentru tine. Pașii sunt cuminți dar atât de stîngaci, pietrișul se sfarmă odată cu durerea ta , te oprești, întorci o privire tristă înapoi, o ușă veche , o casă cu pereți de sticlă și geamuri cu lumini, sute, mii, strălucitoare.

De ce aș fi blând cu tine, om, nebun, când tu, nu vrei să mă vezi?

Vântul adie puternic, frunze zboară, praful dansează un vals amar cu tine, ești singur și aștepți, dar de ce, de ce acum, vezi tot ce-i lipsit de culoare, când s-a spart clepsidra ta, copile, când ?

Cauți acum, te întorci pe plajă și dezgropi cu mâinile tale mici, cauți adânc în răceala pietrelor ceva ce acum regreți. Alergi spre mare , înoți spre valurile ce atât de hapsân te cheamă, precum vipera cucerită de melodii necunoscute, așa vor ele, miraje , valuri, ce culeg din tine azi, regretul , copile , of, necopt mai ești.

Te întorci pe străzi, dar azi, nu mai plângi, rănile s-au stins cu foc, nu mai ești nedumerit, rătăcit și singur, nu, azi doar râzi, un râset din ăla rece. Ochii tăi albaștri, adânci precum marea, n-au mai văzut stropi de mult , nu mai au loc de ei, pleoapele sunt puțin mai șifonate, două riduri tresar odată ce încerci să îți întorci privirea spre usa veche , cea cu parfum de rom, cea din copilăria ta.

Două trepte, urci două trepte și te așezi înapoi pe pragul îmbâcsit cu praf, bucățile lipsesc și acum din ușă…

Nimic, chiar nimic n-ați putut face…

Capul ți-l rezemi de lemnul șubred și îti închizi ochii, Soarele se pare, că te-a găsit azi, cam târziu, a trecut ceva vreme de când nu l-ai mai văzut, erai tânăr, erai naiv și inocent pe atunci, acum… ești tăcut, dar la fel de invizibil ca și atunci.

Mereu te văd, te simt și uneori chiar nu te înțeleg, dar poate că încă n-am găsit maturitatea ce îmi lipsește…