Iași
E imprevizibil , mă face să trăiesc, mă face să merg, să mă plimb, să cutreier, să descopăr. Sunt curioasă de fel, așa m-a făcut mama, așa m-a făcut el, el mi-a deschis pofta de “a cunoaște”, de “a simți” și simt, așa cum știu eu, chiar pot spune că… îl iubesc, da… îl iubesc, tare.
–
Fiecare dintre noi avem un locușor unde , suntem noi… putem să lăsăm tot de-oparte și să ne așezăm, undeva, într-un colț strâmt, ca într-o cutie și să medităm. Toți avem un loc în care să ne simțim ca “acasă”. “Acasă” nu e doar o clădire, un apartament, o cameră, patru pereți și un geam, un pat, un tablou sau un covor, e mult mai mult, e … “sentiment”, “încredere” și “dorință”.
–
Tu mă faci să te iubesc chiar dacă uneori nu te suport și poate prin anumite cuvinte necugetate cum trebuie, ajung să te urăsc, dar până la urmă și ura, asta, bat-o-vina e și ea o formă de iubire, o iubire mai cu patos, mai denivelată și abruptă, cu un final poate nu atât de dulce precum am fi dorit.
Știi, obișnuiesc să merg , mult , te caut peste tot, cercetez cu o curiozitate absurdă fiecare colțișor al corpului tău, mângâi cu privirea fiecare rană deschisă, fiecare urmă de durere, fiecare rid de bucurie, însemnat acolo, adânc în cimentul învechit, prăfuit și uitat de mine și de restul gloatei de nerecunoscători care te folosim zi de zi, care te judecăm și te jupuim mai rău decât pe Iuda. Mă întreb oare cine se mai gândește la tine, cine îți spune că te iubește sau doar îi e dor de tine…
Știi de ce te iubesc?
- Mă faci să simt, să simt orice, să simt și al naibii să fiu dacă nu sunt sinceră, ador asta, că mă faci să trăiesc, respir prin fiecare emoție pe care mă faci să o trăiesc, inima bate mai tare atunci când sângele pulsează cu putere, pulsul crește și respirația accelerează, ecoul străpunge corpul precum o săgeată cu un vârf bine ascuțit și face să mă doară, să simt durerea în vene .
Atunci când mă faci să zâmbesc și dispare grija pentru ridurile ce vor apărea cu timpul, atunci când mă faci să râd cu o poftă nebună și cu o nerăbdare mai ascuțită decât aceea pe care o simțeam doar în anii fragezi ai prunciei mele, când mă faci să plâng de bucurie, când mă faci să mă uit la tine doar pentru plăcerea de a o face, de a te căuta , pentru că simt că nu te mai găsesc. În momentele în care mă faci să te urăsc pentru singurătatea ta, pentru tăcerea și lipsa de interes pe care mă faci să o simt, pentru momentele în care îmi vine să te lovesc din cauza durerii ce a prins rădăcini adânci în mine, știi mai sunt și momentele alea în care te judec și sunt aspră și spun tot ce-mi trece prin suflet și pentru momentele în care greșesc și știu că greșesc dar nu fac nimic să repar ceea căce-am făcut.
Doamne, dacă n-ai fi tu, eu n-aș trăi, mă faci să trăiesc și trăiesc la limită în fiecare zi, fie că e soare ori ploaie.
Îți mulțumesc că am reușit să cunosc atâți oameni frumoși, că am semănat atât de multe amintiri plăcute și neplăcute, că m-ai făcut să cresc cunoscându-te pe tine.
Iașiule drag, îți mulțumesc pentru toate străzile liniștite și zgomotoase, pentru toate parcurile în care am făcut atât de multe amintiri, îți mulțumesc pentru Copou și teii lui, ăia sunt feblețea mea, parcă verdele n-ar mai fi la fel fără ei, pentru “Teatrul Național” și esplanada lui , unde vara îmi pot clăti ochii cu picturi făcute cu suflet, pentru “Palatul Culturii” în care n-am mai fost de când eram un ghem de ață, pentru Mitropolie și Bulevardul Ștefan cel Mare unde am luat de-a trânte și am mâncat la fiecare plimbare floricele cu sare, mulțumesc pentru liniștea ta și zgomotul turbulent, pentru amintiri și coșmaruri, pentru ei și pentru mine.
Te îmbrățișez cu drag…
